Category Archives: …prin viata

Sometimes you win and sometimes you learn

Cui nu ii este greu sa piarda? La prima vedere ai putea spune ca nu am pierdut nimic. Se prea poate pentru ca asta am lasat sa se vada.

Cand pierzi este greu insa nu este sfarsitul lumii. Este doar o etapa a vietii din care ar fi bine sa inveti.

Oamenii se lupta intre ei pentru orgoliu si uita ca poate acel ceva nu este atat de  benefic si ca nu este capat de tara daca spun STOP.

Stiu ca diferenta dintre cel care castiga si cel care pierde este una simpla. Amandoi cad de acelasi numar de ori insa cel care castiga se ridica inca o data, in timp ce celalalt alege sa ramana la pamant.

Putem noi totusi sa ne ridicam la infinit daca intelegem ca nu se mai poate? Ar fi pacat sa ne oprim fara sa incercam, fara sa incercam si iar sa incercam, insa si mai pacat ar fi sa ne incapatanam sa ramanem sus cand de fapt…am cazut de mult. Nici nu realizam si nici nu invatam. Ne luptam cu noi si speram ca vom realiza ceva formidabil. Si daca nu e asa? Daca mai avem de invatat pana sa ajungem acolo?

O etapa a evolutiei noastre este sa invatam sa pierdem. Sa pierdem frumos si sa nu ne fie rusine de rezultatele noastre. Poate nu a fost momentul potrivit sau proiectul care sa ne reprezinte.

Ajungem sa realizam tot ce am vrut la un moment dat nu ne mai este suficient si poate si provocarile s-au schimbat. Tine de evolutie, de invatare…

 De cele mai multe ori aleg sa invat si sa merg mai departe.

… despre zambete si gratuitate

Desi eram ferm convinsa ca nimic nu este gratis si intr-un fel sau altul platesti pentru orice… mi-am dat seama ca m-am inselat!

Zambetele nu costa absolut nimic! Este o metoda prin care iti faci viata mai frumoasa si ii molipsesti si pe cei din jurul tau cu asta. De multe ori cand merg cu metroul sau ratb-ul dau  peste oameni ingandurati, tristi si pierduti parca intr-o alta lume. Ma uit la ei si mi se pare ca nici nu cunosc termenul de a zambi. S-au pierdut undeva pe drum si au uitat pe acolo si  beneficiile aduse de zambet.

De cand ma stiu zambesc, am momente in care ma intreb daca nu cumva zambesc prea mult. Nu vreau sa cred ca suntem impartiti in doua tabere, vreau sa fiu convinsa ca putem sa zambim impreuna pentru Crucea Rosie.

Citeste mai mult despre zambete si gratuitate

…despre vietile private care nu mai sunt atat de private

Ieri ma uitam la un episod din Dr House si cazul in discutie era al unei domnisoare care practic mai mult traia pe blog decat in viata reala. Cititorii ei stiau absolut ce facea ea, de la ce manca pana la viata sexuala.  Nici in spital nu putea sa stea linistita, fara sa le spuna fanilor ei despre ce se intampla acolo si cum se comporta medicii cu ea. Nu reusea sa ia o decizie singura daca nu primea si alte pareri din partea cititorilor. Trebuie sa recunosc ca a existat si un moment placut cand un fan de-al ei s-a oferit sa-i dea un organ daca ar avea nevoie- aici chiar este o bila alba pe care nu ar trebui sa o omit.

Totusi aseara am ramas putin pe ganduri si ma gandesc la cat de mult poti sa te expui in online? Chiar sa fie nevoie sa-ti expui intreaga viata unor necunoscuti? De fapt nu ar fi problema necunoscutilor cat intervine lipsa de activitate reala.

De ce sa mai iesi cu prietenii daca ei oricum stiu absolut tot ce faci de pe blog sau de pe facebook?

Citeste mai mult…despre vietile private care nu mai sunt atat de private

…despre capturarea unui infractor important si salvarea economiei

Tocmai cand imi propusesem sa promovez lucruri frumoase am avut parte de o experienta nu tocmai placuta. Era oarecum de asteptat pentru ca este destul de greu sa gasesti intamplari remarcabile in tara asta.

Prin zona Baba Novac sunt foarte multe persoane care vin de la tara si vand lapte, oua, flori sau verdeata. Intamplator am trecut prin zona si am fost martora unei scene incredibile. Speram sa fiu la camera ascunsa …

Marea brigada de la politia comunitara tocmai prinsesera un infractor: o batranica de peste 70 de ani care abia se misca cu ajutorul unui baston.  Saraca incerca sa vanda doua sticle de lapte si trei buchete de flori.

Plangea si nu stia ce sa mai faca, politia bineinteles i-a luat sticlele de lapte si i le-a aruncat. Trecatorii au fost revoltati si au inceput sa strige ca sa o lase in pace.

Care credeti ca a fost raspunsul politiei? Citez” Vreti sa ne pierdem locul de munca?”

Da, asta este Romania. Este tara in care economia este salvata prin arestarea de batrane care vand 2 sticle de lapte.

Deja cred ca vom observa o schimbare in bine. Ma simt mult mai in siguranta acum dupa ce batranica a primit o amenda si i-a fost aruncat laptele.

 

 

…despre echipe

Eu nu am muncit niciodata in primul rand pentru bani. Da, stiu ca este incredibil si rar. Fac  si ei parte din motivele pentru care m-as duce sau nu intr-un loc dar nu sunt primordiali.

Mereu am vrut sa fac parte dintr-o echipa care viseaza maret, este optimista si vrea sa realizeze lucruri impreuna. Sa impartaseasca din cunostinte si sa constientizeze faptul ca petrecem mai mult timp la birou decat cu cei dragi. Cuvantul “impreuna” intr-o companie este din ce in ce mai rar intalnit. Fiecare sta cu nasul in calculatorul lui si nu spune ce face…de ce? Ii fur cunostintele si eu nu stiu? Adica nu suntem cu totii porniti pe aceeasi idee? Daca nu suntem atunci nici ca vom realiza ceva impreuna.

Am ajuns la un moment dat sa lucrez orbeste desi rezultatele nu apareau. De ce? Pentru ca imi placea si era o provocare. M-am trezit si m-am intrebat: se merita? Apoi mi-am zis: Nu cumva renunt prea usor? Si am luat-o de la capat si am muncit. Apoi ajungand in acelasi loc de unde am plecat am realizat ca trebuie sa spun stop. A spune stop este un lucru extrem de matur daca chiar consideri ca este momentul.

Toate trebuie sa aiba un echilibru sanatos. Pot sa dau totul din mine insa acest lucru nu ar trebui sa permita nimanui sa ia peste picior munca mea. Pot sa invat si sa ma adaptez mai usor decat mi-as fi putut imagina vreodata.  Sunt genul acela de persoana care doarme cu telefonul in mana si raspunde la mailuri si de pe buda daca este nevoie.

Imi plac oamenii care lucreaza ca o echipa. La prima vedere toti lucreaza in echipa insa din pacate este vorba doar de o prima vedere. Cu totii ii stim pe cei care il pupa de atat timp pe sef acolo unde trebuie  dar si pe cei care au mai mult de 2 urechi si mai mult de o gura…

Cum sa nu fie fain un loc de munca unde mereu ai ceva de invatat si ceilalti din jur te implica in munca lor?

Cati dintre voi cautati o echipa?

 

sursa imagine : aici

…intr-un loc unde sper sa nu ajungi niciodata…

…cel putin nu cu probleme personale si ganduri care te macina. Aici trebuie sa mergi din placere si cu inima deschisa.

Va povestesc despre un loc paradoxal- atat de trist si atat de minunat in acelasi timp incat nici nu ai crede ca exista astfel de locuri. Multe persoane ajung aici convinse de faptul ca nu mai au nicio sansa si la final ies pe usa cu zambetul pe buze. Altor persoane li se confirma cea mai mare temere insa le ramane o urma de speranta in suflet.

Trebuie sa fie tare greu sa para tot timpul fericiti si lipsiti de griji cand de fapt in inima lor este o furtuna de nedescris.

Locul si oamenii in sine ii ajuta, ii consilieaza si rezultatele se vad. Nu ai cum sa nu ai rezultate cand o intreaga echipa de specialisti lucreaza pentru binele tau si al familiei.

Citeste mai mult…despre locul unde sper sa nu ajungi niciodata

…despre 15 intamplari care te vor pune pe ganduri

Cine ti-a spus ca viata e simpla s-a inselat. Cadem, ne ridicam, cadeam si in final nu avem de ales si ne vom ridica iar. Tine de tine sa stii ca mereu trebuie sa fii sus.

Traim depresii din lucruri simple si nu realizam ca de fapt suntem binecuvantati cu lucruri pe care nu stim sa le apreciem asa cum ar trebui. Oare cati si-ar dori sa fie in pielea ta? Sa aiba ce ai tu? Mereu avem tendinta de a ne uita prea mult in ograda celuilalt si sa nu ingrijim curtea proprie.

Am gasit pe internet un site unde oamenii se descarca efectiv si scriu lucruri care i-au marcat intr-un fel sau altul in cursul acelei zile in care posteaza povestea/intamplarea.

Sunt povesti triste, foarte triste dar care sunt parte din viata noastra. Nu putem sa credem ca noua nu o sa ni se intample si chiar daca nu o sa traim ceva asemanator ar fi bine sa meditam putin asupra lor.

Citeste mai mult…despre 15 intamplari care te vor pune pe ganduri

…despre comparatii

Nu sunt genul care sa se bage in educatia copiilor (mai ales ca nu am) si nici nu sunt un geniu in domeniu, insa pot sa observ niste mici amanunte care le alunga uneori zambetul de pe fata celor mici.

De dimineata, in metrou era o familie care avea gemeni insa nu semanau, unul mai gras si negricios si altul mai slab si inalt..

Ce nu mi-a placut in timpul discutiilor- discutii care aveau loc in fata lor- este faptul ca orice actiune facuta de un copil era comparata cu o alta a fratelui. Unul era mai rapid, altul mai destept, altul mai cuminte.

Sa o fi privit parintii ca o incurajare? Cum sa-ti incurajezi copilul daca tu spui ca unul este mult mai frumos? Ce poate sa faca celalalt? Operatie estetica? Astfel se nasca rivalitatii intre frati si ei nici nu realizeaza ce a stat la startul acestora.

Nu am avut frati asa ca acest termen de comparatie nu a fost familiar in cazul meu. Pe de alta parte imi amintesc ca intr-o zi am fost la o vecina si am desenat niste brazi. Eu am luat ambele foi si m-am dus la tata sa-l intreb care desen ii place mai mult. Mi-a spus ca ambele insa mai mult ii place celalalt- el nu stia care e al meu. Nu m-am simtit tocmai ok asa ca ma gandesc oare ce este in sufletul copiilor care mereu sunt comparati cu ceilalati din jurul lor.

Am observat acest fenomen si cand cresc si au familii. Cu ce sentimente sa te duci la mama ta in vizita  cand ea nu  te intreba ce mai faci tu din cauza faptul ca mereu vorbeste despre problemele surorii tale.

Citeste mai mult…despre comparatii

….si cel mai bun prieten

Cand eram mica ma imprieteneam foarte repede. Daca in jurul meu erau copii eram convinsa ca trebuie sa merg la ei si sa ne jucam impreuna. Si uite asa de la o simpla intrebare: “Vrei sa fim prieteni?” se legau relatii care durau cu anii. Nu imi imaginam sa ies afara si sa nu am cu cine sa ma joc “frunza” , “1,2,3 la perete stai” sau orice alt joc.
Acum nu mai stiu cand am vazut ultima data copii in fata blocului meu. Si nu ca nu ar fi…doar ca isi petrec timpul prin alte locuri. Parintii nu-i mai lasa afara sau cei mici prefera sa se joace online cu oameni pe care nu i-au vazut nici macar o data. Cum sa ai pretentii din partea cand vine vorba de socializare daca ei nu au prieteni alaturi de care sa-si petreaca vacantele?

Daca cineva ma intreba pe la 9-10 ani care este cel mai bun prieten incepeam sa insir toate numele si eram suparata cand trebuia sa spun un singur nume. Nu concepeam sa nu am multi prieteni si nici nu intelegeam de ce adultii socializeaza mai putin ( in categoria adultilor care socializau putin nu intra si tata- el este un fenomen care se imprieteneste cu oameni chiar daca merge sa cumpere o paine)

Timpul a adus cu sine schimbari si oamenii s-au indepartat unii de altii pe masura ce s-au maturizat. Motive? Mult prea multe.
Cu greu mai poti sa raspunzi la varsta de 25 de ani la intrebarea cati prieteni buni ai? Prieteni sunt toti pana cand ai nevoie de ei, atunci fiecare se uita in alta directie si te lasa cand te astepti mai putin.

Citeste mai mult…

…despre lucrurile simple

Sunt un mare fan al lucrurilor simple. Mi-am dorit un blog simplu, cu un nume care sa ma reprezinte. As fi putut sa iau o combinatie cu numele de familie insa am vrut ceva aparte. Si uite asa am ajuns la acest nume de blog. Cu Livia.ro. Am scris pe un blog din 2007, pe unul negru si anonim. Era nevoie de o schimbare radicala, de ceva alb si pe fata.

Dupa ce am ales numele blogului a trebuit sa aleg o tema. Toate mult prea colorate, mult prea pline pentru gustul meu. In cele din urma am gasit ceva clean- chiar asa se si numeste tema blogului.

Construirea blogului am luat-o in serios, precum un proiect care necesita planuri amanuntite .  In acelasi timp m-am gandit si la mine. Iubesc lucruri atat de simple incat nici mie nu-mi vine sa cred. Vad prea multi oameni in jurul meu care sunt in cautare de extravagant, de lucruri waw pe care sa le spuna, faca si in cele din urma sa le distribuie…

Imi place sa fiu peste tot, sa organizez, sa ma implic, pur si simplu sa fiu.

Sa va dau si un alt exemplu in afara de blog.

Des, foarte des merg prin Baile Olanesti. Oamenii nu inteleg ce tot imi place mie acolo, un loc unde merg toti batranii si unde nu ai un club sau un bar. Mi s-a spus ca poate in alta viata am locuit acolo, cine stie pana la urma este o varianta de luat in calcul.

Din punctul meu de vedere lucrurile stau altfel. Mi se pare un loc extraordinar de simplu unde pot sa fac lucruri pe care nu le pot face in Bucuresti. Imi plac casele din satele invecinate, iubesc ciocolata simpla facuta in casa, amandina extrem de insiropata, mirosul de lemne de arse combinat cu aerul curat de munte si chiar si batranii care merg pe acolo. Rar vezi oameni care se iubesc la 70 de ani la fel ca la 20. Un moment banal dar exceptional pentru mine.

Acolo imi este pofta de apa rece din fantana si de orice fruct gasesc la colt de strada. Oamenii socializeaza excesiv de mult si nu online, nu au telefoane. Vorbesc, povestesc si isi traiesc viata intr-un mod simplu dar real.

Am folosit de prea multe ori cuvantul simplu?

P.S As vrea sa fie clar ca tot ce apare pe acest blog este o parere personala si nu are nicio legatura cu locul meu de munca. Scriu ceea ce cred, ce visez, traiesc fara sa cer aprobari.